luni, 28 decembrie 2009

prinselea

Se mai întâmplă ca pe la vreo 22 de ani să te apuce joaca.
Un prinselea printre birouri, deux-piece’uri şi faxuri azvârlite prin
colţuri. Te mai întorci să vezi dacă te prinde, dar nu prea ai cum sa gâfâi
fiindcă ai da de gol tot jocul. Aşa că te ascunzi după căni de cafele,
printre mesaje scurte şi propoziţii formale.

E mai apăsătoare joaca puştanilor cu riduri. Mingea la fileu e
din ce în ce mai greoaie de la o repriză la alta. Se umflă zi de zi, oră de
oră, minut cu minut şi te temi să nu se spargă prin curte, la fumat, de faţă cu
arbitrii. Cumva însă, e mai steril decât pe caldarâm, departe de ochii
profesiei. Cu ochii scăldaţi de bere, acolo îţi pierzi cumpătul şi nu marchezi
unde trebuie. Şi când crezi că ai cărţile în favoarea ta, te trezeşti bântuind
străzile goale la răsărit, cu dinţii încleştaţi de nervozitate.


"Orgoliu" e marca rachetei. E fabricat la
pubertate şi are garanţie de 100 de ani, doar că se sparge la fel de repede ca
un coş de pe frunte. Şi doare la fel de tare. Dar n-ai ce face, îl pudrezi
bine, întizi fondul de ten şi tragi pe tine o rochiţă care să distragă atenţia.
Mai bine cu ochii în decolteu decât spre mândria pătată.


Te joci, te joci, alergi, alergi până la egalitate. Şi cum
nu admitem scoruri ce se anulează, chemi prelungirile… şi astfel apare EA încet, suav,
blândă şi plină de zâmbet. Îi surâzi şi tu cu obrajii muşcaţi pe dinăuntru şi-ţi
recunoşti noroiul de sub unghii. O menajezi cît poţi şi te chinui să nu îi dai
seamă. Dar parcă toate schemele de joc cu care te făleai până atunci se
dovedesc a fi dubluri de cărţi ascunse prin mâneci, iar bucuria fiecărei
victorii se străvezeşte. Te cuprinde bunul simţ de picioare şi dai bir cu
fugiţii.

Te ascunzi după paharele de plastic şi birourile înfoiate cu
faxuri. Şi urli “piua”, dar de fapt pe gură-ţi iese “start”.

(2008)

vineri, 26 iunie 2009

făt-frumos





juca frunza în faţa blocului meu. Îl chema Gabi şi stătea la etajul 4, iar eu îl iubeam. Tatăl lui era domnu' Marin, preşedinte de asociaţie, şi juca ping-pong în subsolul de lângă ghena cu şobolani albi. Când ne era sete, ne rugam de el să ne dea apă de izvor. Gabi era în gaşcă cu "ăia mari din spatele celălalt", iar eu nu aveam mai mult de 9 ani când el i-a cerut prietenia Mirabelei de la 6. Nu se prea ţineau de mână, dar uneori el o mai pupa pe ea şi o strângea de fund. Într-o zi, Gabi a venit cu mâna ruptă. Sabina mi-a zis că e din cauza "lu' aia de la 6, că şi-a pierdut verginitatea". Oricum, nici nu-l mai iubeam.

miercuri, 27 mai 2009

oui.

Într-o noapte locuiam la Paris, pe o stradă din-acelea frumoase, cu bazoreliefuri şi capitolii la ferestrele clădirilor de câteva etaje. Era primăvară şi descoperisem un artist fain care sculpta farfurii şi vaze. Îmi plăcuse mie mult şi vroiam să scriu despre el. A trebuit să vorbesc mai întâi cu agentul lui, iar soarta a făcut ca acesta să se mute pe stradă cu mine. Şi a fost ok, s-a dovedit a fi un tip ok. Mi-am terminat treaba şi m-am întors acasă. Stăteam pe verandă şi priveam copacii de pe trotuar. Era bine. Atunci a început cutremurul şi m-am trezit.

luni, 25 mai 2009

das ist es

De Berlin s-a scris. Ar fi cazul să se şi audă.



vineri, 27 februarie 2009

durul trubadurul

Pentru iarna care tocmai s-a stins, îl aduc în scenă pe cel mai neînţeles dintre artiştii mixului RATB. Este prezent pe piaţă de mulţi ani, de pe vremea în care îmi purtam ghiozdanul şăgalnic, în drum spre gimnaziu. Nu prea doreşte să interacţioneze cu publicul şi de aceea fanii se simt intimidaţi, recurgând la gesturi subtile atunci când îl recompensează pentru show.

E dificil să îi putem identifica stilul; personal, cred că o mare parte din inspiraţie se regăseşte în opera japoneză. Poate că doar din lipsa de resurse, tânărul nu apelează şi la un outfit adecvat. Cu toate acestea, eternii adidaşi cu trei numere mai mari, geaca de blugi şi atitudinea uşor autistă îi creează o aură mai magnetică decât orice fel de machiaj dragonic. În jurul lui conversaţiile se curmă subit, iar privirile încremenesc pe chipurile care se înclină uşor la 10 grade spre dreapta.

Pot certifica faptul că aptitudinile sale intelectuale sunt la fel de competente ca ale oricăruia dintre noi. Mi-a demonstrat-o chiar el într-o seară, când am făcut indiscutabila confuzie între monezile de 5 bani şi cele de 10 pe care mă pregateam să i le ofer. Le-a privit, le-a numărat, apoi m-a privit încruntat şi m-a afurisit cu "mmmmstrâmba dreac'!"

Din păcate, ca orice artist aterizat în mainstream, odată ce a descoperit metoda de succes, nu mai îndrăzneşte să o schimbe, decât poate din greşeală, când mai ratează câte un si bemol sau cântă cu un semiton mai jos. Sau poate îşi ţine noile sub secret, până la vară când le va putea promova şi pe plaja din Venus.

joi, 5 februarie 2009

înţelegeţi dumneata?

Mai mă dusese o dată acasă cu câteva zile înainte. Făcusem comandă, dar am întârziat două minute, iar şoferul mi-a pornit din faţă. Mai era doar el în staţie cu acelaşi tarif. În drum spre casă mi-a povestit cum nu ia niciodată proxenţi şi curve în maşină, nu pentru că i-ar judeca, ci pentru că put.

Nu i-am reţinut faţa, dar vocea i-am recunoscut-o cînd am urcat, uşor şuierată, ca atunci când nu ai toţi dinţii din faţă. Purta o şapcă de gavroche, în carouri, în genul celora cu trei linii inegale pe o parte şi "adibas" scris dedesubt. Mă aşteptam să fie la fel de comic ca prima oară, dar în seara asta era preocupat de realitatea socială, ecologie, economie şi taxe. Aşa că discuţia nu îmi mai permitea decât să îngân afirmativ, regretând ideea de a porni discuţia de la Roşia Montană...La politeţuri , îşi flutura degetul mic cu unghia alungită şi se abţinea să flegmeze pe geam, aşa cum obişnuia data trecută.

Când vorbea de ivaziunea fiscală, mă gândeam la un alt taximetrist care electrocuta aparatul de taxat cu o bricheta electrică de bucătărie, spunându-mi că aşa nu mai plăteşte TVA-ul. Era mai tânăr şi zicea că nu e hoţ. "Don'şoară, eu nu dau în cap şi fur de la un om, eu fur de la stat. Toată lumea fură de la stat. Ia uitaţi!!!" şi mi-a arătat manevra cu un rânjet sadic care-mi amintea de Beetlejuice. Ăla era mai tânăr şi mă luase şi din Pantelimon.

miercuri, 21 ianuarie 2009

la morarilor

azi mi-am luat un pumn în nas în parcul morarilor.
am răcnit, basca albă de piaţă a fugit.
două ore mai târziu controlam lumea.
mâine aflu daca-i şi spart, să ştiu dacă ţintesc vreo galaxie.

duminică, 18 ianuarie 2009

Cristofor

În blocul de vizavi este mereu lumină la etajul 6. Dar nu de la veioză, ci de la televizor pentru că lumina e slabă şi color. Într-o seară am văzut două perechi de picioare la maginea patului, aşa că am dedus că trebuie să locuiască acolo un cuplu care seara adoarme cu televizorul aprins. Şi pentru că blocul e interbelic şi central, cu siguranţă trebuie să fie ceva artişti care au prins o chirie ieftină şi duc o viaţă boemă, seara mai ales in faţa televizorului.
Într-o zi am adus binoclul să-i vedem mai în detaliu. Am luat un caiet şi din 5 în 5 minute, notam cât mai exact ce observam la ferestra de vizavi.
Nu erau doi, ci era unul. Şi nu era nici artist. Era un nene gras şi chelios care mânca salată de vinete din casolete de plastic şi muşca dintr-o pâine albă.
Avea degetele groase şi un tricou roşu de bumbac. Chiloţii nu se puteau vedea de burtă, iar televizorul era lângă un fotoliu maroniu de catifea roasă pe care erau aruncate haine prăfuite. Avea şi un telefon din-ăla vechi cu roată, la care a vorbit 20 de minute cu o rudă. Mama nu putea fi pentru că trebuie să fi murit ca el să moştenească apartamentul de pe Calea Victoriei. Şi nici vreo soţie că nu părea nervos.
L-am botezat Cristofor. Ştiu că merita mai degrabă un nume ca Jean, Stelică sau Marcel, dar ar fi părut şi mai puţin interesant decât era.

la metrou.

A venit relativ repede. Nu am aşteptat decât 7 minute.
Jumătate de oră mai târziu mă întorceam prin tunel înapoi pe peron la Victoriei. Murise unu', iar eu mereu mi-am dorit să merg pe şinele metroului. Dar nu mă arătam bucuroasă, pentru că nu se cuvenea.
Nu am luat primul metrou spre obor că era pe linia opusă şi am zis să nu mor şi eu în tunel. Următorul a venit abia peste o oră. Cică veniseră şi televiziunile. Poate d'aia două femei de serviciu spălau cu mopul balustradele scărilor rulante. Eu n-am văzut nimic, nici măcar mortul dintre şine.