Cristofor

În blocul de vizavi este mereu lumină la etajul 6. Dar nu de la veioză, ci de la televizor pentru că lumina e slabă şi color. Într-o seară am văzut două perechi de picioare la maginea patului, aşa că am dedus că trebuie să locuiască acolo un cuplu care seara adoarme cu televizorul aprins. Şi pentru că blocul e interbelic şi central, cu siguranţă trebuie să fie ceva artişti care au prins o chirie ieftină şi duc o viaţă boemă, seara mai ales in faţa televizorului.
Într-o zi am adus binoclul să-i vedem mai în detaliu. Am luat un caiet şi din 5 în 5 minute, notam cât mai exact ce observam la ferestra de vizavi.
Nu erau doi, ci era unul. Şi nu era nici artist. Era un nene gras şi chelios care mânca salată de vinete din casolete de plastic şi muşca dintr-o pâine albă.
Avea degetele groase şi un tricou roşu de bumbac. Chiloţii nu se puteau vedea de burtă, iar televizorul era lângă un fotoliu maroniu de catifea roasă pe care erau aruncate haine prăfuite. Avea şi un telefon din-ăla vechi cu roată, la care a vorbit 20 de minute cu o rudă. Mama nu putea fi pentru că trebuie să fi murit ca el să moştenească apartamentul de pe Calea Victoriei. Şi nici vreo soţie că nu părea nervos.
L-am botezat Cristofor. Ştiu că merita mai degrabă un nume ca Jean, Stelică sau Marcel, dar ar fi părut şi mai puţin interesant decât era.